Al cui este orașul de pe Bega?

2018-05-29

Despre conceptul dreptului la oraș și despre organizație noastră. Acest articol a apărut pentru prima oară în numarul #4 al revistei Cărămida editată de "Căși Sociale Acum!" din Cluj.

Varianta online a revistei Cărămida #4 — Muncă capital și Locuire.


“Capital has made and makes money out of our cooking, smiling, fucking.” — Silvia Federici

“We must valorize the city not as it is, but as it could be. We must infuse the idea of citizenship with new meaning and call for radical citizenship based on participation within the municipal community, and not upon a state’s bureaucratic approval.” — Eleanor Finley

Discutam zilele trecute pe malul canalului Bega cu un cuplu. Locuiesc în apropiere, într-o locuință dărăpănată. În chirie, dar nu au deloc condiții. Sunt foarte săraci și asta se vede imediat. Sunt romi. Ne povestesc cât de greu le este să-și găsească ceva de lucru; el lucrează ocazional în construcții ca și zilier. Mai fac niște bani și reciclând și vânzând ceea ce alții aruncă la gunoi.

Pe lângă noi trec bicicliști; pista de biciclete ajunge până aproape de granița cu Serbia și e foarte circulată, mai ales când e frumos afară. Timișoara este un oraș bogat, iar asta se traduce pentru mulți locuitori într-un nivel de trai ridicat. Concerte, festivaluri, viată de noapte. Orașul florilor. Se construiesc multe clădiri noi. Un tablou idilic.

Ceva mai încolo, tot pe mal, niște prieteni au deschis un centru cultural în vechea fabrică de țigarete. Își propun “revitalizarea prin artă a vechiului cartier Iosefin”. Vor să atragă atenția asupra “valorii zonei și a potențialului ei turistic.” O rețetă ca la carte pentru gentrificare. Timișoara se pregătește să devină Capitală Culturală în 2021. E subiectul principal, iar Iosefinul si Fabricul, vechile cartiere sărace ale orașului, sunt cap de afiș. Nu demult urmăream o ședință de consiliu local, întrunit special pe tema aceasta. Erau probleme cu banii, iar una dintre soluțiile propuse ar fi constat în realocarea unei sume din bugetul pentru asistență socială. Timișoara - capitală europeană a culturii, dar fără săraci.

Suntem un grup format dintr-o mână de oameni. Dorința noastră de implicare politică pornește din recunoașterea faptului că deziluzionarea față de lume și alienarea pe care o resimțim la nivel personal, sunt produse ale aceluiași sistem, ale cărui simptome mai directe, brutale și violente sunt evacuările și deposedările, oprimarea și reducerea la tăcere a unor întregi categorii sociale. Ne-am propus să documentăm realitatea din spatele acestui miraj al bunăstării și prosperității. Am descoperit o geografie bogată și complexă a marginalizării, oprimării și neglijării de îndată ce am făcut câțiva pași în afara zonei centrale. Am realizat că peisajul urban pe care-l vedem de obicei este, de fapt, unul sanitizat și estetizat, gândit din perspectiva turiștilor, unul în care oamenii fără adăpost nu mai pot fi văzuți în centrul orașului, în care săracii sunt împinși încet-încet către margine și, în final, excluși. Am descoperit că pentru mulți viața în oraș devine imposibilă. Și asta pe fondul unui discurs despre dezvoltare și regenerare urbană în care toate aceste realități dispar.

Ne-am propus ca revista pe care o edităm să fie simultan o platformă pentru vocile acestor oameni, care în mod obișnuit sunt invizibili, iar pe de altă parte să fie un prilej pentru noi de a învăța, înțelege și a elabora o critică a dinamicilor care produc aceste geografii ale marginalizării.

Lângă vechea Fabrică de Zahăr, la marginea Timișoarei, sunt câteva blocuri cu locuințe sociale. Nicoleta are 16 ani și povestește cum în fiecare zi face naveta până la școală, o oră dus, o oră întors. Există o singură linie de autobuz care circulă, și aceea odată la jumătate de oră. Dacă pierde primul autobuz, întârzie la ore. Stă împreună cu părinții și cu o soră într-un apartament cu o singură cameră. Seara nu poate ieși afară, pentru că e prea periculos și nu se simte în siguranță. Nu demult, un om a fost omorât. Altă dată o mașină a ars o noapte întreagă.

Întrebarea fundamentală este: al cui este orașul acesta? Este Timișoara orașul Nicoletei? Al părinților, al vecinilor ei? Cine are dreptul la resursele orașului? Cine are dreptul să ia decizii pentru acest oraș? Specialiștii? Oamenii politici? Spațiul urban este un produs social: mediul construit, cultura cartierelor, viața de noapte, parcurile, sunt produse de către noi toți, iar această producție reprezintă o formă de muncă. Contribuim la ea când muncim, contribuim când ieșim în parc și interacționăm cu vecinii, contribuim când ne petrecem serile într-o piață publică, contribuim când lucrăm bucata de pământ din fața blocului, contribuim când stăm pe terase vara sau când pedalăm pe pista de biciclete. În momentul în care rezultatul acestei munci este apropriat de interese private, sau când de el beneficiază preponderent o anumită categorie socială, atunci are loc o nedreptate.

Majoritatea proiectele noi de infrastructură demarate de către municipalitate susțin marile investiții private. Orașul este regândit pentru profit. Proiectele de tipul Capitalei Culturale nu fac excepție de la acest lucru, chiar dacă prin conținutul programului acestea își propun sa fie inclusive, solidare și responsabile din punct de vedere social.

Cei care sunt cel mai puternic afectați de aceste procese, sunt exact cei care prin job-ul lor produc și reproduc infrastructura socială, cei care, prin ceea ce fac, asigură continuitatea vieților noastre și în ziua următoare: profesorii și educatorii, șoferii de tramvai, funcționarii publici, asistentele și asistenții medicali, muncitorii în construcții, gunoierii, etc. Unele dintre aceste ocupații sunt mai esențiale pentru supraviețuire decât altele, însă de toate este nevoie pentru ca societatea să poată să existe în continuare (să se reproducă). Aceștia sunt exact oamenii a căror salarii stagnează, cei care lucrează ore suplimentare neplătite, cei care trebuie să facă navete din ce în ce mai lungi până la locul de muncă, cei a căror viață este marcată de stres și de incertitudine cronică, oameni a căror nivel de trai se degradează în continuu în sistemul economic actual.

Iar dacă vorbim despre munca domestică și de îngrijire: creșterea copiilor, munca de curățenie, îngrijirea membrilor de familie, menținerea relațiilor de prietenie, o parte semnificativă a acestei munci încă se află ascunsă în mediul privat și nici măcar nu este recunoscută ca atare, ca o formă de muncă. Nici o societate care-și canibalizează munca nu poate dura.

Dreptul la oraș reprezintă dreptul de acces și control asupra bogăției materiale și imateriale a orașului. Conceptul în sine este însă un semnificant gol. Poate fi revendicat, de exemplu, și de către investitori sau de rentieri, precum se întâmplă în mare măsură în momentul de față. Revendicarea lui din partea celor mulți se poate face prin diferite forme, de la organizarea de acțiuni politice, crearea de spații alternative, formarea de rețele de solidaritate, și dacă este necesar și oportun, chiar prin participare la alegerile locale. Este un mod de a pune problema, prin care lupta pentru locuințe accesibile, cea împotriva poluării, cea pentru parcuri și spații verzi mai extinse, cea pentru bugetare participativă și alte moduri de democratizare a deciziilor, toate pot fi văzute ca manifestări diferite ale aceleiași lupte, cea pentru oraș. Din acest motiv am ales acest concept ca și numele grupului nostru.

Orașul, după cum spune Lefebvre, este un ouvre, o operă colectivă, iar dreptul la oraș înseamnă dincolo de toate, dreptul la modelarea și remodelarea ei după dorințele inimilor noastre.